Femeia cere ajutor

Astăzi am simțim că e momentul să împărtășesc cu tine, dragi femei, o cu totul altfel de poveste. De fapt este o filă din cartea mea de viață; un moment de transformare interioară profundă, când Universul m-a învățat să cer ajutor. Devenisem prizoniera propriei minți și nici nu bănuiam că ceea ce simțeam erau zbaterile luptei cu mine însămi pentru a mă elibera. Așadar, vă invit să descoperiți călătoria mea!  

Teoria, gura lumii și ce simțeam eu

Povestea mea începe într-un moment în care trebuia să fiu fericită. Aveam totul pentru a fi așa și cu toate astea eram extrem de neîmplinită. Eram proaspăt căsătorită, sărbătorisem împlinirea a 30 de ani, și tocmai ce avansasem la job. Aveam toate ingredientele pentru a trăi din plin viața, pentru a fi mulțumită de tot ce realizasem până la vârsta aceasta. Cu toate astea ceva lipsea. Era în interiorul meu ceva ce nu îmi dădea pace, mă ațâța, îmi șoptea „nu e ce trebuie”

Ce am ales să fac? Am lăsat mintea să preia controlul și am decis să ignor toate semnalele primite de corpul meu. Mi-am spus că „nu sunt sănătoasă”, am atât de multe lucruri pentru care să fiu recunoscătoare, de ce să vreau mai mult de atât? Și pentru a mă convinge că este așa cum ziceam, mă comparam în permanență cu oameni care, din punctul meu de vedere, erau mai puțin împliniți. Conform tuturor standardelor eram un om împlinit. Aveam un job bun și lângă mine un partener care mă sprijinea și iubea. Aveam prieteni cu care să mă distrez. Urma să-mi construiesc casa mea. Familia îmi era sănătoasă și aproape de mine. Ce puteam cere mai mult? Mă gândeam că e doar o faza prin care trec. Îmi spuneam că poate că e ceva tipic pentru noi oamenii să cerem mereu mai mult. Să fim veșnic nemulțumiți cu ce avem. 

O bombă gata să explodeze 

Apogeul l-am atins pe la începutul anului, când ajunsesem într-o stare în care nu mai puteam. Tristețea pusese stăpânire pe mine. Nu mă mai suportam și nu îi mai suportam nici pe cei de lângă mine. Exista o discrepanță extrem de mare între ce era în interiorul meu și ce mintea mea îmi spunea că ar trebui să simt. Așa că am intrat într-o „mică depresie”, cum îmi plăcea mie să o descriu. Eram tristă, fără chef de viață și de interacțiuni cu cei din jur. Îi „uram” pe toți cei pe care îi considerăm fericiți și împliniți. Mă închisesem în mine și plângeam mult. Îmi era greu să exprim în cuvinte ce îmi doream. Nici nu cred că realizam în acel moment ce îmi doream. Mă certam tot mai des cu cei apropiați. Îmi era din ce în ce mai greu să mă duc la muncă pentru că simțeam că nu îmi mai oferă satisfacție. Eram într-un cuvânt o bombă gata să explodeze. 

Oana, cere ajutor!

Ajutor - Mark AmendCare a fost norocul meu? Nu știu exact. Știu doar că mi-am găsit puterea de a înțelege că starea în care mă găseam nu e tocmai bună și că am nevoie de ajutor, așa că am apelat la un terapeut.

Îmi aduc aminte și acum că, deși făcusem rost de numărul terapeutei destul de repede a durat aproape o lună până să am curajul să o sun. De ce? Pentru că, încă o dată, mintea mea a intervenit și mi-a spus că problemele mele nu sunt atât de grave, se vor rezolva de la sine, iar la terapeut apelează oamenii care au într-adevăr probleme, etc. Au fost chiar momente când mintea îmi șoptea că sunt doar o fată răsfățată ce are nevoie de atenție. În consecință, am lăsat timpul să treacă, până când într-o zi, în drumul spre muncă, am pus mâna pe telefon și am sunat-o. Gata! Îmi luasem mintea prin surprindere, făcusem ceva fără să stau pe gânduri, fără să mai analizez. Mă lăsasem pradă instinctului și a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine în acel moment.

M-am dus la terapie cu dorința de a înțelege de ce eram nefericită la muncă. Era un motiv pe care îl găsisem eu pentru a îmi explica starea. Și, surpriză, am descoperit un munte de durere pe care îl căram în spate. 

Multe adunate și câteva conștientizări 

Acumulasem atât de multe frustrări, furie, tristețe, interiorizasem credințe, programe și standarde ce nu erau ale mele, dar care îmi controlau viața de atât de mult timp. Nu doar viața profesională ci și cea personală îmi era condusă de aceste credințe. Am realizat că mă lăsam condusă de credința că tot ce fac trebuie să fie perfect. „Trebuia” să reușesc în toate. A te plânge era echivalent cu a fi slab, iar cineva perfect nu are momente de slăbiciune. 

Nu uita de tine! 

La un moment dat am înțeles! Acea mică voce ce îmi șoptea „nu e de ajuns” , îmi spunea de fapt că fusesem atât de focusată să mă împlinesc pe plan personal și profesional conform standardelor celorlalți încât am uitat de mine. Uitasem însă de ceea ce aveam eu nevoie.

„Nu uita de tine!” Aceasta a fost una dintre lecțiile importante învățate în această perioadă. Eu sunt cea mai importantă ființă din viața mea! O spun fără a fi egoistă. Am nevoie să-mi creez un spațiu de putere și liniște în interiorul meu pentru a mă putea împlini în exterior. 

Valorizează-te pe tine!

Am descoperit că, atunci când lucrezi cu tine și pentru tine, totul se așează. Începi să atragi lucruri frumoase, menite să te completeze, să te învețe și să te bucure. Cunoști oameni minunați care vin să te susțină în călătoria ta. Și asta pentru că energia ta se schimbă, dar și pentru că începi să te vindeci. Vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Este perspectiva omului care se valorizează pe el însuși. Așa mi s-a întâmplat și mie!

Terapia și spiritualitatea = love

Tot în această perioadă, am lucrat intens și în zona spirituală, mult mai intens și activ decât o făcusem până atunci. Am descoperit că cele două ramuri se completează și lucrează foarte frumos una cu cealaltă. 

După un timp de lucru cu mine, după ce am început să înțeleg și să integrez anumite concepte a apărut și oportunitatea de a face parte din Feminine Lab. Am îmbrățișat ideea de a forma o comunitate de femei, care (re)învață să se iubească pe ele însele. Femei care oferă benevol sprijin celorlalți. Femei care manifestă compasiune și empatie. Suflete care își doresc să aducă o schimbare pozitivă în lumea și în mediul în care trăiesc.

A cere ajutor = un act de curaj

De ce am ales să împărtășesc acest moment din viața mea? Eu sper că va fi un exemplu încurajator pentru toate acele femei care au nevoie de ajutor, dar ezită să-l ceară. Nu suntem niciodată singuri, deși de multe ori așa pare. Este important să înțelegem că e normal să ceri ajutor atunci când ai nevoie, iar acest lucru nu te face mai slabă, mai prost pregătită sau lașă. E nevoie de curaj pentru a înțelege că ai nevoie de sprijin. Este nevoie de și mai mult curaj pentru a cere ajutor!

Experiența din ultima perioadă m-a învățat că vindecarea e o călătorie pentru o viață. Vom descoperi mereu lucruri noi despre noi înșine. Vom avea mereu ceva de acceptat, vindecat și integrat, de schimbat. 

Eu am învățat să fiu prezentă în viața mea, să mă ascult, să fiu atentă la mesajele transmise de corpul meu. Astăzi îmi permit să fiu vulnerabilă, să nu fiu perfectă. Fac lucrurile așa cum îmi doresc eu! Învăț să mă redefinesc în funcție de propriile mele standarde. Mai presus de toate, învăț să mă iubesc pentru ceea ce sunt! Nu este o călătorie ușoară, dar este frumoasă și, credeți-mă, merită din plin!

Foto:   Luca NardonePexels &  Samantha GarrotePexels

“Succesul este suma unor eforturi mici, repetate zi de zi” ⁠— acesta este motto-ul care-i amintește Oanei Caplea că putem schimba lucruri, comportamente, comunități, făcând pași mici, dar constanți. Știe din proprie experiență că totul depinde de noi! O visătoare cu suflet mare, ea este convinsă că oamenii pot evolua, dacă primesc suficientă iubire și sprijin. Oana își dorește să contribuie la crearea unei lumi în care ceea ce oamenii simt unii pentru ceilalți să fie iubire și compasiune. O lume în care oamenii să trăiască în deplină comuniune cu natura și animalele.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *