vulnerabilitatea

„Când eram copii, credeam că, atunci când vom fi mari, nu vom mai fi vulnerabili. Dar maturitatea înseamnă să-ți accepți vulnerabilitatea. Să fii viu înseamnă să fii vulnerabil.” – Madeleine L’Engle

Societatea în care trăim e plină de stereotipuri pe care le asimilăm de mici. Fiecare dintre noi suntem învățați ce ar trebui să simțim și cum ar trebui să ne comportăm. Băieții sunt învățați să fie duri, puternici, să nu își arate emoțiile pentru că altfel sunt considerați slabi. Ei trebuie să fie capul familiei, cei care o susțin financiar, care nu simt frica, dominanți și violenți atunci când situația o cere. Fetele sunt învățate că trebuie să fie ascultătoare, perfecte în rolul de mamă, soție, fiică și femeie de carieră, trebuie să arate bine și să fie manierate, eventual să nu obosească niciodată și să se plângă cât mai puțin sau deloc. De aceea, fie că suntem bărbați sau femei, interiorizăm credința că permițându-ne să simțim vom fi catalogați drept o persoană slabă și vom invita suferința în viața noastră. Nu este permis să fim furioși, temători, neîncrezători, etc. Chiar și momentele care ar trebui să ne ofere o bucurie nemărginită sunt întâmpinate de mulți dintre noi cu o anumită reținere. Brene Brown a denumit acest sentiment ca fiind bucuria rău-prevestitoare. Ea este prezentată ca fiind una dintre armurile împotriva vulnerabilității. În cartea ei, Curajul de a fi vulnerabil, un bărbat de 60 de ani povestește cum e să trăiești cu acest sentiment:

„Mai demult, mă gândeam că modul cel mai bun de a trece prin viață este să te aștepți la ce e mai rău. În felul ăsta, dacă se întâmplă, ești pregătit, iar dacă nu se întâmplă, ești plăcut surprins. Apoi, am fost implicat într-un accident de mașină, în care soția mi-a murit. Evident, faptul că mă așteptam la ce era mai rău nu mă pregătise deloc pentru ce s-a întâmplat. Mai mult, încă regret toate acele momente frumoase pe care le-am trăit împreună cu ea și de care n-am putut să mă bucur cu adevărat. După moartea soției, mi-am promis să mă bucur cu adevărat de fiecare clipă, de atunci încolo. Îmi pare atât de rău că nu mai este alături de mine acum, când știu cum să fac asta.”     

Ce am înțeles eu despre vulnerabilitate

În copilăria mea am fost învățată să fiu perfectă. Eram eleva care lua note mari la școală, cea mai bună din clasa, eram fiica ascultătoare, cuminte, care nu deranja pe nimeni. Orice derapaj de la acest drum al perfecțiunii era perceput ca un eșec și trăit extrem de intens. Am interiorizat credința că dacă voi face totul perfect voi primi iubire, apreciere și nu voi putea fi rănita. Mulți dintre noi trăim cu această presiune de a fi perfecți acasă, la munca, în tot ceea ce facem și în toate rolurile pe care le avem. Trăim într-o lume în care niciodată nu va fi de ajuns, este o lume care cere foarte mult de la noi și ne obligă să atingem standarde imposibil de atins.

Perfecțiunea

Acum am înțeles că perfecțiunea este o armură împotriva vulnerabilității. Fugeam mereu după acest ideal deoarece îmi era mai ușor. Era mai simplu să muncesc non-stop, aproape mecanic, urmărind țeluri impuse de familie, de societate decât să analizez, să înțeleg ce simt, de ce mă simt așa, ce îmi doresc, cum îmi doresc să fiu. Vulnerabilitatea m-a adus în contact cu mine, iar când suntem în contact cu noi simțim, experimentăm o gama largă de emoții despre care am învățat că e mai bine să le reprimăm. Atunci când suntem vulnerabili ne permitem să fim furioși, supărați, bucuroși, ne permitem să plângem sau să râdem, ne permitem să fim umani.  În acele momente suntem noi cu bune și cu rele și suntem suficienți.

Vulnerabilitatea m-a ajutat să înțeleg și să experimentez sentimentul de a fi suficientă așa cum sunt. Acel moment a fost ca o eliberare, am simțit că mi s-a luat o povară de sute de kilograme care mă apăsa și pe care am purtat-o treizeci de ani. Mi-am dat seama că atunci când îmi permit să fiu vulnerabilă mă accept așa cum sunt. Mi-am dat voie să mă simt stângace, mi-am dat voie să spun nu știu și să cer ajutor fără să mă simt proastă, mi-am dat voie să plâng fără motiv fără să mă cred nebună, m-am bucurat intens și am fost recunoscătoare pentru tot ce am. Mi-am permis să fiu imperfectă și am învățat să mă iubesc pentru asta.

Rușinea

Manifestarea vulnerabilității sau mai bine spus suprimarea ei este strâns legată de sentimentul de rușine. O emoție atât de cunoscută de noi toți, ea este cea care nu ne permite să ne manifestăm vulnerabilitatea. Brene Brown oferă o definiție a rușinii rezultată în urma studiilor făcute asupra ei:

„Rușinea este o durere intensă, născută din convingerea că avem defecte majore și, din această cauză, nu meritam să fim iubiți și să aparținem unui grup.”

Femeia care alege - atelier

Acest lucru se întâmplă când lăsăm părerea celorlati să ne definească valoarea. Pentru că noi suntem ființe ce au o nevoie înnăscută de apartenență, socializare, iubire și validare le permitem celor din jur să stabilească dacă suntem demni de recunoașterea și aprecierea lor, iar din acest lucru rușinea își extrage puterea. Cu toții am avut cel puțin un moment în viața noastră când am vrut să vorbim, să ne împărtășim părerile dar ne-am oprit pentru că ne-a fost teamă. Teama de ce vor crede ceilalți, de a nu fi judecați și etichetați, de a nu greși. Ea este cea care ne înfrânează creativitatea, nepermitandu-ne să ne exprimăm ideile și ne distruge încrederea că putem evolua, că ne putem schimba. Sentimentul propriei valori este arma cu care putem lupta împotriva rușinii. Credința că suntem mult mai mult decât munca noastră, că merităm să fim respectați și apreciați pentru esența noastră. Conștientizarea valorii noastre ne dă curajul să împărtășim cu ceilalți creațiile noastre, opiniile, dorințele, ne permite să dăm frâu liber creativității și  să ne facem vocea auzită, ne permite să fim vulnerabili.

Este timpul să învățam să trăim cu emoțiile noastre. Să fim prezenți, să le recunoaștem și să le permitem să fie, să curgă, să existe în interiorul nostru. Vulnerabilitatea ne învață să fim curajoși, să experimentăm și să ne deschidem către ceilalți.

“Succesul este suma unor eforturi mici, repetate zi de zi” ⁠— acesta este motto-ul care-i amintește Oanei Caplea că putem schimba lucruri, comportamente, comunități, făcând pași mici, dar constanți. Știe din proprie experiență că totul depinde de noi! O visătoare cu suflet mare, ea este convinsă că oamenii pot evolua, dacă primesc suficientă iubire și sprijin. Oana își dorește să contribuie la crearea unei lumi în care ceea ce oamenii simt unii pentru ceilalți să fie iubire și compasiune. O lume în care oamenii să trăiască în deplină comuniune cu natura și animalele.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *